Atitudinea asteptata de Dumnezeu

by George Danciu

Motto: In vremea aceea au venit unii, si au istorisit lui Isus ce se intamplase unor Galileeni, al caror sange il amestecase Pilat cu jertfele lor. Credeti voi, le-a raspuns Isus, ca acesti Galileeni au fost mai pacatosi decat toti ceilalti Galileeni, pentru ca au patit astfel? Eu va spun: nu; ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel. Sau acei optsprezece insi, peste care a cazut turnul din Siloam, si i-a omorat, credeti ca au fost mai pacatosi decat toti ceilalti oameni, care locuiau in Ierusalim?
Eu va spun: nu; ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.
– Luca 13.1-5

INSASI faptul ca citim demonstreaza ca avem sadita in noi o sete si o foame a sufletului care tanjeste spre a fi astamparata.

Celebrul imparat David, imortalizat in 1504 intr-un bloc de marmora de patru metri inaltime de Michelangelo, declara intr-unul din psalmi:

„Cum doreste un cerb izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu inseteaza dupa Dumnezeu, dupa Dumnezeul cel viu…”

Imi aduc aminte cat de frumos, luceafarul poeziei romanesti- Eminescu, il elogiaza in poemul „Cartile” pe Shakespeare. Observam faptul ca Eminescu spune ca are trei izvoare, din care mintea-i se adapa. Pe langa Shakespeare, mai are pe un intelept cu care „Problema mortii lumii o dezleg.”. Apoi, mai are cu totul pentru sine, pe un alt maestru, care viu il tine, si-acesta e modest si totusi foarte mare „Si decat tine mult mai mult ma-nvata ! „

„Shakespeare ! adesea te gandesc cu jale,/ Prieten bland al sufletului meu;/Izvorul plin al canturilor tale/ Imi sare-n gand si le repet mereu…

…Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,/ Mai invatat ca lumea s-o citesc,/ Gresind cu tine chiar, iubesc greseala:/ S-aduc cu tine mi-este toata fala./

Cu tine da…Caci eu am trei izvoara/ Din care toata mintea mi-o culeg:/ Cu-a ta zambire, dulce, lina, clara/ A lumii visuri eu ca flori le leg;/ Mai am pe-un intelept…cu-acela iara/ Problema mortii lumii o dezleg;/ S-apoi mai am cu totul pentru mine/ Un alt maestru, care viu ma tine…

Dar despre-acela, ah, nici vorba nu e,/ El e modest si totusi foarte mare./ Sa taca el, sa doarma ori sa-mi spuie/ La nebunii – tot intelept imi pare./ Si vezi, pe-acesta nu-l spun nimanuie./ Nici el nu vrea sa-l stie orisicare, / Caci el vrea numai sa-mi adoarma-n brata/ Si decat tine mult mai mult ma-nvata ! „

Daca veni vorba de Marele Will, amintesc faptul ca in tragedia „Macbeth”, Shakespeare ne prezinta si filmul comiterii unei crime. Sangele scurs pe maini la strapunerea victimei cu cutitul, ramane nesters zile la rand. Oricat se spala, sangele crimei nu poate fi sters. Grozava oroáre comisa apasa continuu pe constiinta crminalului. Se simte mustrat. Nu poate nicidecum sa uite tragedia unei vieti suprimate.

Constiinta e pusa in om de Creatorul nostru, pentru ca omul sa poata discerne intre bine si rau, sa poata alege in a face cutare sau cutare lucru.

La om, constiinta lucreaza diferit, de la individ la individ. La unii, actioneaza mai rapid, si judeca echidistant, fiind nealterata de trecerea timpului, la altii, dimpotriva, este mai inceata, mai adormita, incompetenta de-a judeca normal.

Iris Murdoch (1919 –1999), o scriitoare si filozoafa irlandeza, in romanul The Philosopher’s Pupil (1983)- Discipolul in Romania, pune in gura unui personaj o intrebare: Casatoria este o institutie? Se stie ca o institutie, nu poate fi desfintata cu una cu doua. In DEX gasim, printre definitiile institutiei, „Institutia casatoriei”.

Philosopher’s Pupil prezinta in prim plan, un cuplu, George si Stella, aflati la varsta maturitatii, 45 ani. Sunt gata de cearta in orice vreme, tot mai des, din nimic. George conduce si da tonul ostilitatilor. Ii pune in cont Stellei si faptul ca, ea, in mod deliberat evita sa divorteze pentru a nu primi reprosul oamenilor, chiar faptul ca ii inghite cu stoicism toate grosolaniile, gasindu-i scuze. Intr-o zi, beat la volan, George se cearta ca de obicei cu Stella, timp in care are loc un accident destul de serios. La spital, cumnatele Stella si Gabriela discuta intre ele. Stella e intrebata daca George s-a cait vreodata de grosolania pe care o manifesta fata de sotie, dar si fata de altii. Dar, constiinta lui George e rece!

Omul isi nascoceste el insusi legi si scuturi filozofice dupa care sa traiasca, care sa-i ghideze viata si sa fie absolvit de erorile pe care le comite. Se considera blindat, nimic nu-i poate afecta greselile comise. Nici nu greseste, zice el. Tot ce face, e ok.

O INTREBARE: Este crestinismul o chestiune personala? Da si nu. O pozitie crestina corecta, vie, are doua laturi: una strict personala si alta strict publica. Unde lipseste una dintre cele doua fatete, ceva nu e in ordine.

Pastorul Wilhelm Busch, in cartea sa ISUS destinul nostru, spune si urmatoarea intamplare petrecuta inainte de 1.900, pe vremea pastorului Volkening, ale carui predici atingeau inimile ascultatorilor. In parohia aceluia traia si Hans, un taran bogat, cinstit si harnic, care insa nu agrea deloc adunarile de evanghelizare si nega ca e pacatos. El nu simtea nevoia unui Mantuitor mort pe o cruce. El spunea: „Fac ce este bine si nu-mi pasa ce zic altii!” Hans l-a chemat intr-o zi pe pastorul Volkening, pentru ca se simtea bolnav pe moarte si dorea sa ia „cina Domnului”. Volkening era un om inalt, ai carui ochi de un albastru stralucitor retineau in mod deosebit atentia. Se duse la el, se apropie de patul bolnavului, il priveste indelung, iar dupa un timp, ii zice: „Hans, sunt tare ingrijorat pentru tine. Drumul pe care l-ai urmat pana aici nu duce la cer, ci drept in iad”. Apoi se intoarce si pleaca acasa. Hans, rosu de manie, urla: „Asta-i pastor? Asta-i dragoste crestina?” Apoi vine noaptea. Taranul cel bogat sta treaz. Constiinta il chinuie: „Tu nu esti in drum spre cer, ci spre iad… Daca ar fi adevarat?” In memorie ii revin mai multe pacate. El nu I-a dat lui Dumnezeu cinstea cuvenita. Iar ocazional a stiut sa insele pe altii intr-un mod foarte viclean. In noptile urmatoare il cuprinde spaima. El nu mai e linistit. Deodata stie cat de multa vinovatie este in viata lui si ca n-are nici un drept sa se socoteasca un copil a lui Dumnezeu. Acum ar dori cu adevarat sa faca intoarcerea spre Dumnezeu. Dupa trei zile isi trimite din nou nevasta la Volkening ca sa-l aduca. Este seara tarziu, dar Volkening soseste imediat. Taranul ii spune cu o voce linistita::Pastore, cred ca trebuie sa ma intorc la Dumnezeu!” „Da’, spune Volkening, „cu varsta omul se intelepteste. Dar, pocainte grabite – pocainte moarte! Trebuie ceva mai profund”. Se intoarce si pleaca. Taranul Hans e cuprins de o manie si mai mare. Asta v-ar fi infuriat si pe voi, nu-i asa? In fond, n-ar fi trebuit ca Volkening sa se arate putin mai atent cu Hans? Caci omul acesta era la doi pasi de moarte. Dar Volkening traia in intimitate cu Dumnezeu. El stia ce spunea. Dupa trei zile, pe taranil cuprinde o disperare coplesitoare. El stie ca va muri. Si se inttreaba: „ Ce loc au avut in viata mea dragostea, bucuria, pacea, rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor?” El dispretuise toata viata pe Mantuitorul care a murit pentru el. L-a respins de fiecare data pe Acela, care in dragostea Lui, i Se aratase. El sta la marginea iadului si e un om complet deznadajduit. „Nevasta!” o roaga el, „adu-l pe pastor!” Ea raspunde: „Nu, nu ma duc. N-are nici-un rost!” „Nevasta, adu-l! O sa ajung in iad!” Atunci femeia se duce. Cand vine Volkening, gaseste un om care a inteles versetul din Galateni 6.7 „Nu va inselati. Dumnezeu nu se lasa batjocorit. Ce seamana omul aceea va si secera”. Volkening se aseaza pe un scaun langa pat si intreaba: „Nu-i asa ca mergi drept in iad?” „ Da, in iad ma duc!” Atunci Volkening spune. ”Hans, hai sa megem la Golgota! Isus pe cruce a murit si pentru tine!” Acum, ii spune pe un ton binevoitor si prietenos cum salveaza Isus pe pacatosi. Pentru aceasta trebuie sa ne dam seama de propria noastra stare de pacat. Sa nu tot repetam: „Fac ce este bine si nu-mi pasa ce zic altii!”, si apoi sa ne tinem de adevar. Numai atunci ne poate salva Isus. Deodata Hans intelege: „Isus a murit pentru mine la cruce! El a platit pentru pacatele mele! El poate sa-mi dea justificarea valabila in ochii lui Dumnezeu!” Si pentru prima oara se roaga taranul nostru cu adevarat:”Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul! Doamne Isuse, salveaza-ma de iad!” Volkening pleaca in tacere El lasa in urma un om care cheama pe Isus. Volkening e linistit, pentru ca in Biblie este scris de trei ori : „Cine va chema Numele Domnului va fi mantuit!”

Ziua urmatoare, Volkening intalneste un om „nou” care a gasit pacea cu Dumnezeu! „Ei, cum e, Hans?” Si Hans raspunde: „El m-a primit, prin har!” S-a intamplat o minune!
Vedeti, Hans asa si-a trait nasterea din nou.

NUMAI credinta in Dumnezeu si pocainta de faptele comise in trecut, care L-au ofensat pe Dumnezeu, pot sterge din memoria constiintei crima comisa si, apoi, sangele lui Cristos scurs pe lemnul Crucii la Golgota spala si acele maini vinovate de crima, zugravite in Macbeth de geniul lui Shakespeare.

Multi compozitori crestini au scris lucrari inspirate de acest subiect, care prin muzica si text ne pot indrepta si apropia de o stare de har, cand sa putem primi de la Dumnezeu credinta si pocainta.

http://www.youtube.com/watch?v=TShMw8307yE

http://www.youtube.com/watch?v=FBrVxSKFRdM&feature=related

Domnul Isus, lucrarea Sa de pe pamant, si-a inceput-o zicand „Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape”-Matei 4.17.

“In vremea aceea au venit unii, si au istorisit lui Isus ce se intamplase unor Galileeni, al caror sange il amestecase Pilat cu jertfele lor. Credeti voi, le-a raspuns Isus, ca acesti Galileeni au fost mai pacatosi decat toti ceilalti Galileeni, pentru ca au patit astfel? Eu va spun: nu; ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.” – Luca 13.1-3

Cuvantul grec pentru”pocainta” este „metanoia”; meta= dupa si noe= a intelege. Literal inseamna „razgandire”. In Noul Testament, el vorbeste intotdeauna despre schimbarea directiei, si in mod concret, despre renuntarea la pacat. Pocainta implica renuntarea la vechiul mod de viata si o intoarcere la Dumnezeu, pentru a obtine mantuirea.

La o astfel de atitudine s-a referit apostolul Pavel cand a descris pocainta tesalonicenilor: „De la idoli v-ati intors la Dumnezeu, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu si adevarat”- 1 Tes 1.9. Observati cele trei elemente ale pocaintei: o intoarcere spre Dumnezeu; o o indepartare de rau si intentia de a-L sluji pe Dumnezeu. Nici o schimbare a felului de a gandi nu poate fi numita cu adevarat pocainta daca nu include toate cele trei elemente. Atunci va urma negresit si o schimbare a comportarii. Implica si remuscare si rusinare pentru felul vechi de a trai, dar ea este o redirectionare a vointei, o decizie precisa de a lasa deoparte toata nelegiurea (ce l-ar putea ofensa pe Dumnezeu) si de urmari neprihanirea (dreptatea, indreptatirea).

Pocainta nu este o lucrare umana, ci ea este, ca fiecare element al rascumpararii, un dar suveran a lui Dumnezeu. Crestinii din vremea lui Corneliu (Faptele apostolilor, cap. 10-11) vad la intoarcerea acestuia la Dumnezeu faptul ca: „Dumnezeu a dat, deci, si Neamurilor pocainta, ca sa aiba viata”-Fapte 11.18.

Pavel ii scrie lui Timotei „sa fie bland cu toti, in stare sa invete pe toti, plin de ingaduinta rabdatoare, sa indrepte cu blandete pe potrivnici, in nadejdea ca Dumnezeu le va da pocainta, ca sa ajunga la cunostinta adevarului; si, venindu-si in fire, sa se desprinda din cursa diavolului, de care au fost prinsi ca sa-i faca voia.”- 2 Timotei 2.23-25.

Pocainta este intoarcerea de la o cale rea, de la o viata care nu onoreaza,  de la faptele care sunt facute in neascultare de  Dumnezeu, la faptele neprihanirii.  Ioan Botezatorul nu-i boteza pe cei care nu erau “schimbati”, care nu faceau fapte vrednice de pocainta, umbland in neprihanirea data de pocainta.- cf. Lc 3.7-14.

In Matei 21.28-38 Domnul Isus a folosit o pilda pentru a ilustra ipocrizia unei marturisiri a credintei neinsotita de pocainta:

“Ce credeti? Un om avea doi feciori; si s-a dus la cel dintai, si i-a zis: Fiule, du-te astazi de lucreaza in via mea! Nu vreau, i-a raspuns el. In urma, i-a parut rau, si s-a dus. S-a dus si la celalalt, si i-a spus tot asa. Si fiul acesta a raspuns: Ma duc, doamne! Si nu s-a dus. Care din amandoi a facut voia tatalui sau? Cel dintai, au raspuns ei.”

Si concluzia: ”Si Isus le-a zis: Adevarat va spun ca vamesii si curvele merg inaintea voastra in Imparatia lui Dumnezeu”.

Poate va intrebati de ce nu exista si un al treilea fiu, care a spus “ma duc” si s-a tinut de cuvant. Poate, fiindca aceasta pilada caracterizeaza toata omenirea in profunzimea ei: “cacvi toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu”- Romani 3.23. Astfel Isus a putut sa descrie numai doua categorii de oameni religiosi: cei care pretend ca sunt supusi, insa in realitate sunt rebeli, si cei care initiali sun t rebeli dar se pocaiesc.

Domnul Isus a spus aceasta pilda pentru a fi auzita si de farisei, care nu se considerau pacatosi si neascultatori. Cand El i-a intrebat care fiu a implinit voia tatalui sau, ei au raspuns corect: “Cel dintai”. Admitand acest lucru, ei s-au condamnat pe ei insisi de ipocrizie,, si, i-a intepat mustrarea lui Isus: “Adevarat va spun ca vamesii si curvele merg inaintea voastra in Imparatia lui Dumnezeu”. Fariseii traiau cu impresia falsa ca Dumnezeu ii aproba din cauza ca faceau parade de religia lor, dar religia lor era doar un spectacol, fara pocainta si fara ascultare. Faptul ca afirmau ca-L iubesc pe Dumnezeu si ca Ii pazesc Legea nu insemna, de fapt, nimic. Acei farisei erau ca multi din zilelel noastre, care spun ca cred in Isus, insa refuza sa I se supuna. Marturisirea lor de credinta este lipsita de continut. Daca nu se pocaiesc, vor pieri.

Vamesii si curvele isi recunosc mult mai usor pacatele si vor intra mai usor in Imparatia pregatita pentru cei credinciosi. Ei au aceasta inclinatie sa-si recunoasca pacatul si sa se pocaiasca. Dar cei care nu-si pleaca genunchii si inima, si nu recunosc cinstea pe care trebuie sa I-o acorde Creatorului si Marelui Dumnezeu si nu se pocaiesc, vor pieri in iad.

Richard Wurmbrand, povesteste cum odata un barbat in varsta, calatorea intr-un vagon de tren alaturi de un tanar care parea deprimat si totodata foarte preocupat de starea sa. Acesta i-a marturisit calatorului ca tocmai fusese eliberat din inchisoare, fapt ce adusese multa rusine si durere familiei sale. Acum era in drum spre ei. In ciuda celor intamplate, el spera totusi ca l-au iertat. Ca sa usureze situatia hotararii luate de familia lui, le sugerase intr-o scrisoare sa-i comunice intr-un anumit fel daca il mai doresc acasa sau nu. In cazul in care l-au iertat, sa atarne intr-un mar de langa calea ferata o panglica alba; in caz contrar sa nu puna nimic in pom, iar el va intelege sa ramana in tren si va calatori mai departe.

Cand trenul se apropie de orasul sau natal, emotia ii deveni atat de mare, incat nu mai suporta sa priveasca pe fereastra in directia marului. Calatorul de langa el ii lua locul la fereastra vagonului, urmand sa se uite la marul de langa calea ferata. Dupa cateva minute il apuca pe tanar de brat: „Iata-l”, sopti el. „Tot pomul este in alb, e plin de cearsafuri atarnate in el.”

TOT ASA si Tatal Ceresc ne asteapta cu bratele Fiului Sau deschise inca din momentul rastignirii in locul nostru pe Cruce, sa venim „acasa”, la El, sa ne dea iertarea si mantuirea de care avem atata nevoie! GLORIE DOMNULUI!

Pocaieste-te omule, ca sa nu-ti pierzi sufletul

Ridica-ti privirea-n sus, stai de vorba cu Isus

Pocaieste-te omule, pana inca nu-i tarziu

Pana inca mai e har si totul primesti in dar

Dupa moarte va fi prea tarziu si vei regreta

Vin la Isus acum sa-ti dea mantuirea lui.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s